Interviu cu „tinerii din Verona”(de Andreea Popescu)

Ce puteți să îmi spuneți despre „acum”, despre ce simțiți după ce ați coborât de pe scenă?

Cătălin Bucur: Sunt foarte obosit. Este un spectacol foarte obositor pentru noi, dar eu cred că e răsplătit de public. Felul în care se aplaudă la final e foarte efervescent, iar reacția asta ne ajută foarte tare.

Andrei Radu: Adică, din punctul meu de vedere, apare o senzație de liniște. Am sperat, pe tot parcursul spectacolului, să se înțeleagă; oamenii să își aleagă tabere, să meargă cu povestea dezvoltată, să empatizeze cu personajele și în final să ajungă la oameni. E un sentiment de liniște.

Theodora Sandu: Da, eu mă simt bine. Pentru mine nu e un spectacol așa de obositor, că apar mai puțin în spectacol, dar mereu îmi place finalul. E foarte emoționant și îmi place tare să fiu alături în această echipă.

În ce fel simțiți că v-a marcat spectacolul Cei doi tineri din Verona pe voi, ca actori?

Cătălin: A fost o chestie foarte fresh în teatrul de la Ploiești (n.red. – Teatrul „Toma Caragiu” Ploiești), acolo. Parcă s-a adunat foarte multă energie pozitivă și totul a mers de la sine. S-a închegat foarte, foarte bine trupa și ne-am bucurat foarte tare să jucăm împreună.Ne înțelegem foarte bine între noi. Nu sunt orgolii. Nu sunt răutăți.

Andrei: E o echipă strânsă și regizorul a reușit să ne adune pe toți într-un mod special.Ne concentrăm pe creație, pe imaginație, pe joc. Pe cât de obositor este, pe atât de, de…

Cătălin: …ludic.

Andrei: Da, ludic. Și ne distrăm. Mai ales că senzația de dinăuntru nu te face să zici: „mamă, ce greu a fost asta! Nu, e o plăcere oricum. Uneori se confundă cu oboseala, dar e o plăcere. E plăcut să existe așa ceva, să putem inventa niște mecanisme atât de actuale pe un text care are o așa mare greutate și să ajungi la oameni în 2019 și să spui: „uite, sunt colegii mei de la liceu, îi știu!”. Mi se pare un câștig real.

Theodora: Eu, personal, am lucrat mai mult pe mecanisme comice, dacă e să îți răspund strict la întrebarea „cum m-a marcat?”. Am lucrat pe mecanisme comice și pe chestii din astea la care eu nu eram atât de sigură pe mine și într-adevăr am lucrat cu niste oameni dintre care pe unii îi știam, pe unii nu îi știam. Am închegat o echipă faină și, nu știu, a ieșit așa… o jucărie foarte strălucitoare și drăguță.

De când visați să deveniți actori?

Cătălin: De niciodată.

Andrei: S-a întâmplat.

Cătălin: Eu am o poveste, mă rog, așa, simplă. M-am dus la niște cursuri pentru teatru, într-o tabără la mare și m-a prins. Chiar dacă ziceam că nu prea știam ce voiam să fac, în clasa a 11-a m-am dus la cursurile alea și… s-a întâmplat. Am zis că după Bac dau la UNATC. A fost singura facultate la care am dat… și cam atât. De acolo, lucrurile au mers singure.

Theodora: La mine a fost sigur un vis. De când aveam trei ani spuneam că mă fac actriță. Și eu când am dat la UNATC am fost foarte vehementă și s-a întâmplat.

Andrei: Și din partea mea, a fost o poveste asemănătoare cu a lui Cătălin. Vedeam teatrul ca pe o pasiune, nu știam ce înseamnă. Pur și simplu îmi plăcea din exterior. Ceva era atrăgător. Habar nu am ce, dar îmi plăcea. Apoi am luat contact cu o trupă de teatru și deodată pasiunea a devenit o chestie profesionistă, iar acum fac teatru cu plăcere. Ești mic, din punctul meu de vedere, îți place ceva foarte tare… ca și jocurile video sau cărțile și spui: vai ce frumoasă e asta, vreau și eu! Și nu știi exact ce înseamnă, dar după aceeea o să ai șansa să fii acolo într-o trupă de amatori. Cam asta e… mai un text, mai o experiență pe scenă, ca după aceea să ajungi la un nivel profesionist și să te lovești de anumite lucruri care să te ajute să îți dai seama că…„Da, asta vreau să fac până mor.”

A fost vreun rol pe care ați visat să îl jucați când ați intrat în viața de actor?

Theodora: Nu cred.

Andrei: Nu cred. Nu e bine să pornești de la ideea ca vrei să joci un anumit rol. Nu ține de tine

Cătălin: Nu cred. Poate după ce îți dai seama cum e lumea asta începi să ai dorințe de acest gen.  Începi să îți dorești poate să joci un anumit personaj. Poate ai citit ceva foarte frumos și crezi că ți s-ar potrivi atât de bine.

Theodora: Dar doar după ce începi să descoperi lumea asta. La început, să fim serioși… când intri la facultate zici „O daaa!”, ai în cap o imagine foarte glamorous și red carpet style despre cum e viața de actor, ceea ce în România nu e chiar așa.

După ce jucați un personaj, păstrați cumva ceva din ce reprezintă el? Își pune rolul amprenta asupra voastră?

Theodora: Cred că ce lucram, de fapt, cam orice cu care iei contact își pune amprenta pe tine, dar nu îți modifică structura. Adică îți creezi niste reflexe, mai rămâi cu unele. Textul e mereu acolo, chiar dacă nu joci constant. Sigur îl ții minte.

Cum ați răspunde la întrebarea „cine sunt eu”?

Andrei: Cine (Doamne, iartă-mă), știe răspunsul…? Cred că sunt un mix de absolut tot ce fac și de toți oamenii pe care îi întâlnesc, tot ce mi se întâmplă. Probabil o să aflu la bătrânețe sau nici atunci. Un mix cred că ar fi cea mai potrivită descriere… un mix de alune, caju…

Theodora: Cred ca e o întrebare la care voi căuta toată viața un răspuns.

Cătălin: Eu sunt un căutător. Cam asta ar fi… Sunt într-o continuă căutare de când am intrat la facultate. Adică, nu mai sunt absent din viață. Am fost până atunci. Mă rog, adică vreo trei ani. Și acum încerc să prind din viață cât mai mult, mă bag în jocul vieții.

Puteți să povestiți o întâmplare din adolescență?

Cătălin: Noi, în școala generală, aveam niște dulapuri în spatele clasei și veneau la gustare laptele și cornul. La un moment dat, într-o vară le-am lăsat acolo într-un dulap închise. Măi, și când ne-am întors în septembrie, nu vrei să știi ce era acolo. Aoleu! Cornuri mucegăite… și noi ne băteam cu ele. La un moment dat, a intrat profesoara și i-a zburat un corn mucegăit fix pe cap…vă dați și voi seama ce a fost mai departe…

Andrei: Stai că mi-am amintit și eu una. (ușoară ironie) Ce se gândește o colegă în liceu: să ne urcăm pe scenă, să facem ceva din „O scrisoare pierdută”, o scenetă cu Pristanda și Tipătescu și să-l joc eu pe Tipătescu. Pfoaaa! și am făcut noi teatru în clasa a noua… și eu eram Tipătescu cu mustață falsă, cu ursulețul în mână, cu tabla în spate, și citeam ziarul. Iar după ce s-a terminat această mare scenetă… vin profe la mine și îmi spun: Andrei, tu trebuie să te faci actor. Profa de limba română: Ai, ai un mare talent. Doamne, dar ce e în tine. Și eu i-am zis: da, înseamnă că ăsta e drumul, și mă uit în spate și mă gândesc: „Doamne, bine că am învățat ceva!” Ce frumos trebuie să fie la vârsta aia… 14-15 ani.

Theodora: Adevărul e că la vârsta asta ești inocent și naiv, chiar dacă atunci nu voiam să fim așa, cel puțin eu, la vârsta aia, nu îmi doream să fiu. Refuzam să mă cataloghez așa, dar de fapt e vârsta aia la care orice, dar absolut orice e posibil. E vârsta aia la care aveți atât potențial și sunteți atât de mișto toți. Să nu pierdeți asta!

Cătălin: Da, să nu pierdeți asta! Aveți cea mai mare putere.

Cătălin: Oricum ar fi bine ca tinerii să se implice foarte mult. Uite, eu când eram de vârsta voastră, când eram adolescent nu mă interesa politica, nu mă interesa… e, într-un fel, normal ca la vârsta asta să nu te intereseze chestiile astea, dar e bine să știi. Când faci 18 ani, să fii informat, să ai toate chestiile la îndemână. Și, distrați-vă! Că asta e vârsta.

Theodora: Have fun!

 

Andreea Popescu, elevă

Liceul Teoretic „Școala Europeană București”