ZOMIR DIMOVICI: O POVESTE SPUSĂ ÎNTR-UN CADRU DESPRE CINE SUNT EU (interviu de Diana Parpalea)

Care sunt intențiile tale în privința Atelierului de artă fotografică din cadrul Festivalului de teatru pentru adolescenți Excelsior TEEN-FEST?

 Mie îmi place să spun că este un atelier vizual, mai mult decât unul de fotografie. Intenția mea este de a-i învăța pe învățăceii mei cum să vadă o imagine. Atunci, vor putea să facă o fotografie mai ușor și mai interesant de povestit altora, deoarece o fotografie este o poveste spusă într-un cadru.

Ce-ți propui să învețe adolescenții și cu ce îți dorești să plece aceștia acasă, la sfârșitul orelor petrecute în atelierul de artă fotografică și / sau vizuală?

 Îmi este tare frică că ceea „ce-mi propun eu să învețe” și „cu ce ce vor pleca ei acasă”, vor fi două lucruri total diferite. Ce-mi propun este să transmit ce am învățat și verificat într-o viață de meserie în domeniul vizual, TV, cinema și arte vizuale, iar la final, sper eu, să plece cu un bagaj plin de noi viziuni, modalități, căi de a înțelege și percepe lumea din jur. Tot ce pot eu să le dau sunt „rețete”. Mai departe depinde de ei cum se folosesc de ele și cum le pun în practică.

Consideri că educația vizuală este importantă în societatea contemporană?

 Probabil ca orice profesionist consideră că domeniul său este capital. Însă, indiferent de vârstă, omul ar trebui să înțeleagă spațiul vizual în care se află. Consider că așa,  lumea ar fi mai bună, mai frumoasă. Canalul vizual prin care noi percepem lumea din jur ar trebui înțeles, pentru a înțelege și noi mai bine ce ni se întâmplă în viața noastră.

Crezi că arta fotografică îl poate ajuta pe un tânăr să se dezvolte, să se cunoască mai bine pe el însuși?

 Pe un tânăr nu, pe toată lumea da. (râde) Pentru un tânăr, însă, este și mai important. Spun asta, deoarece tinerii sunt mult mai afectați de bombardamentul vizual (în special cel prezent pe social media). Unui tânăr, toată informația din jurul său îi este transmisă vizual, chiar și atunci când face un exercițiu la matematică. În acest caz, nu șirul de cifre este important, cât este rezultatul și imaginea acestuia. La sfârșitul zilei, noi rămânem cu imagini (printre altele), fie că este imaginea din carnetul de note, ori imaginea cu zâmbetul profesorului mulțumit sau încruntarea tatălui supărat. Despre asta este vorba în înțelegerea spațiului vizual: nu atât o acțiune, cât efectul vizual al acțiunii.

Și dacă vor înțelege acest efect, se vor putea cunoaște mai bine? Am auzit cum le spuneați: „Să vă uitați în oglindă, să fiți atenți la acțiunile din jurul vostru, să vi le fotografiați și să vă descoperiți! Orice detaliu contează, mai ales când este vorba despre voi!”

 Dacă înțelegi ce vezi; înțelegi că ceea ce vezi are întotdeauna o informație de decriptat; dacă înțelegi cum să o faci; și pricepi o imagine în detaliile ascunse ale ei, în frumusețea ei dincolo de prima impresie, poți să-ți creezi o viață mai frumoasă, și mai ușoară, și mai bună.

Dacă un tânăr ar veni acum la tine și ți-ar spune: „Vreau să fiu fotograf, deoarece nimic altceva nu mă pasionează!”, ce i-ai spune?

 I-aș spune că a atins idealul. Este absolut fundamental ca fiecare dintre noi să avem curajul să aflăm și să recunoaștem ceea ce ne pasionează. În momentul în care facem lucrul acela cu pasiune (indiferent ce e) vom avea succes. Nu atât notele de la bac sunt importante, ci, dacă rezultatele ne duc mai departe spre pasiunea noastră.

Ce părere ai despre tema acestei ediții a festivalului: „Cine sunt eu?” ?

 Cred că este o temă foarte grea, fundamentală chiar. „Cine sunt eu?” este întrebarea omului de când a apărut pe lume, de când a căpătat conștiință. Mă întreb dacă nu cumva și animalele au această frământare. În momentul în care ne aplecăm puțin mai mult spre a afla cine suntem noi devenim mai umani și, deci, mai conștiincioși.

 

Uitându-te în oglindă, tu cine ești?

 Eu cred că sunt un bărbos de aproape 53 de ani (râde) care a acumulat o anumită experiență vizuală și căruia i se pare normal să o împărtășească cu ceilalți.

 

un interviu de Diana Parpalea,
studentă în anul II la secția Teatrologie, UNATC „I.L. Caragiale”