Vlad Trifaș: „Am făcut apel la toate lucrurile acestea pentru a spune oamenilor că e bine să-ți amintești de această curățenie, inocență, de ușurința de a face lucruri.”(interviu de Raluca Cîrciumaru)

Vlad Trifaș, fost consilier artistic al Teatrului „George Ciprian” din Buzău, director al Festivalului „Săptămâna teatrului tânăr” și asistent la grupa de actorie a profesorului Paul Chiribuță timp de șase ani, își completează identitatea artistică de această dată în calitate de regizor, odată cu spectacolul „Cei doi tineri din Verona” de William Shakespeare. Cu un simț ludic deosebit, reușește să aducă povestea secolului al XVI-lea în contemporaneitatea unor elevi la școală, jucându-se de-a teatrul, ca mai apoi să se scufunde cu credință în această convenție, până la o asumare completă și atemporală. Energică, cu priză la public și cu o bucurie electrică de a spune povestea, montarea lui Vlad Trifaș de la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești reușește să topească orice preconcepții asupra stilului greoi și lung al pieselor shakespeariene.

 

Cei doi tineri din Verona” e o piesă care cuprinde multe dintre temele și motivele recurente în comediile lui Shakespeare. Ce te-a făcut să o alegi pe aceasta, și nu oricare alta, spre a o monta?

 

Nu doar că include o grămadă de motive în ea, dar, chiar după ea, Shakespeare a început să rescrie o grămadă de motive în alte opere. Putem găsi bucăți din ce a scris el aici în multe alte texte de-ale lui.  Am avut acest mic pariu cu textul, deoarece este cel mai naiv, dacă-l pot numi așa… Am avut dintotdeauna provocarea asta legată de cum s-ar aborda textul acesta, pentru că, chiar dacă am adaptat o bună parte din el, finalul rămâne tot deus ex machina: „nu mai bine ne împăcăm?!”. Plecând de la această idee, m-am gândit în ce context putem să ne împăcăm, în modul acesta, astfel încât să ne treacă atât de ușor: atunci când suntem copii. Când copiii se joacă foarte serios de-a ceva, reușesc foarte, foarte foarte ușor să treacă peste toate meschinăriile, răutățile și… a fost, așa, un manifest de aducere aminte a copilăriei.

 

A fost greu de regăsit în tine și în actorii pe care i-ai coordonat toată generozitatea, candoarea, inocența și, de ce nu, superficialitatea de copil?

 

Absolut deloc. Tocmai asta a fost: naivitatea. A ne regăsi cred că a fost ceva de respirație pentru toți și o mare nevoie, în a ne juca serios ceva — dar serios cât de mult putem. Să nu ne fie frică de absurd, de ceea ce se poate naște într-un joc absurd, dacă el are credință pe interior, are sens… deci nu a fost greu să ajungem la toate acestea.

 

Ce concluzii ți-ar plăcea să tragă cei mulți tineri din România de pe urma spectacolului tău?

 

Să nu piardă partea aceasta cea mai frumoasă, măcar în amintirea lor. Noi am avut toată discuția asta — apropo de Câinele Crab, pe care noi l-am numit Codiță. Nu am vrut să-l punem pe scenă în niciun fel, ci am vrut să existe în imaginația probabil a celui mai deștept servitor, pentru că imaginația este locul în care putem păstra tot. Iar el, în această imaginație, reușește să întrupeze uneori și pentru alții acest animal, care pentru stăpânul lui este un sprijin. Am făcut apel la toate lucrurile acestea pentru a spune oamenilor că e bine să-ți amintești de această curățenie, inocență, de ușurința de a face lucruri.

 

Cum îl prezinți pe Shakespeare unei generații care nu e încă neapărat cucerită de teatru… fără a-i pierde din semnificații?

 

Nu cred că știu momentan dacă Shakespeare trebuie prezentat într-un fel. Cred că pot să-l prezint în felul în care-l înțeleg eu. Sau prin felul în care mă ajută pe mine să spun anumite lucruri. El poate avea un milion de înțelesuri. Nu cred că există o rețetă și nu nici nu cred că mă iau de gât cu Shakespeare. Nu cred că l-am trădat, ci cred că m-am dus în direcția lui, cu anumite simplificări. Iar eu am înțeles că „Cei doi tineri din Verona”  este o comedie. Eu chiar am înțeles că este o comedie… și nu știu dacă am greșit sau nu, dar nu mi-a fost frică să o fac o comedie. Poate că, de obicei, textul acesta nu este montat chiar ca o comedie.

 

Mai seamănă tinerii lui Shakespeare cu adolescenții din zilele noastre?

 

Enorm. Problemele lor doar capătă altă fațadă. Dar ele, cumva, există…

 

Cât de greu a fost de adaptat piesa într-un context modern?

 

Absolut simplu. Bine, nu am vrut să-l aduc în nicio zonă. De aceea, am încercat să-l țin cât se poate de atemporal. Adică un parc de joacă, rămânând un parc de joacă. Nu am vrut să folosesc telefoane sau alte nebunii, pentru căcred că putem înțelege fără să explicităm atât de mult. Iar tinerii lui Shakespeare cred că sunt exact aceiași. Lumea iubește la fel de mult, lumea se ceartă la fel de mult… Sunt cam aceleași proporții.

 

Nu știu de ce fel de spectatori aveți parte la Teatrul „Toma Caragiu” de la Ploiești, dar astăzi, publicul de la Excelsior TEEN-FEST a fost aproape integral alcătuit din adolescenți. Cum a fost să… privești propriul spectacol într-o sală plină de adolescenți foarte reactivi?

 

Ai să râzi, dar și acolo, de foarte, foarte multe ori sunt reactivi. Pariul nostru a fost să nu fie un spectacol doar pentru adolescenți. Un adult să poată intra și să se bucure de el, să-și amintească de acea limită uneori prea fină dintre cele două grupe de vârstă. A fost foarte fain acest gen de sală. Lumea a ținut cu actorii, ceea ce e cel ma important. Sper că nu a fost doar în imaginația mea, dar cred că s-au și emoționat… Cred că acesta este cel mai important pariu. Să faci omul să râdă este minunat, însă să-l faci și să se emoționeze printre toate râsetele acelea, cred că este de-a dreptul divin și acesta este meritul lor, al energiei nebune pe care o depun și, cred, al credinței extraordinare de care dau dovadă. Fară ea, nu cred ai cum să pui în scenă genul acesta de comedie. Este, poate, imposibil.

 

Da, eu am stat lângă o fată care, când a văzut că Iulia asistă în secret la discuția dintre Silvia și Proteu, a avut o reacție șocată și foarte implicată. Toți au fost implicați.

 

Se întâmplă de foarte multe ori să avem genul acesta de reacții telenoveliste.

 

Au părut atașați în special de personajul invizibil, câinele Codiță.

 

…Codiță este simbolul acestui spectacol: este peste tot, trebuie doar să încerci să-l vezi. Știu că am făcut un final foarte siropos la spectacolul acesta, dar a fost o plăcere vinovată. Pur și simplu nu am putut să mă abțin… Adică, din punct de vedere stilistic, m-am luptat cu mine… și am zis că păstrez finalul siropos, bis… Am zis că este nevoie și de așa ceva.

un interviu de Raluca Cîrciumaru,

studentă în anul II, Teatrologie – UNATC „I.L. Caragiale”