NĂPASTĂ PENTRU „NĂPASTA” (articol de Raluca Cîrciumaru)

„Năpasta” rămâne ultima piesă scrisă de al nostru mare Ion Luca Caragiale și, în același timp, singura sa dramă. Drama din montarea semnată Andrei și Andreea Grosu la Teatrul Excelsior, însă, este constituită mai puțin de situația tensionată și concluzia amară, și mai mult de o stângăcie a story-telling-ului: preponderent, textul se desfășoară didactic și impersonal în această convenție de tip dezbatere, în care asumarea rolului fluctuează în funcție de gustul și implicarea actorilor. Garantat, se ascunde ceva organic, cumpănit și autentic în minimalismul spectacolului, în lipsa de acțiune sau efort vizibil din partea celor de pe scenă, însă povestea devine simplistă, vagă și rezumativă.

Asemeni unei simple treceri în revistă a piesei caragialiene, adaptarea regizorilor „scutește” spectatorii nefamiliarizați cu textul de profunzimile sale, fără a construi suspans, fără a urma un demers coerent și concret. Vina devine un concept șters și ambiguu în acest tip de convenție, iar intențiile personajelor se citesc mai dificil fără scrierea originală ca suport. Mai degrabă decât „Năpasta”, acest spectacol devine o dezbatere pe baza acțiunii „Năpastei”, iar acest fapt provoacă neplăcutul sentiment că, în fața ta ca spectator, se află „o mână” de actori despre care se poate spune că se vede că sunt actori pe scenă în timpul jocului actoricesc.

Tern, dar concis și consecvent, spectacolul de la Teatrul Excelsior încearcă, având cele mai bune intenții, chiar dacă nu și executarea ideală, să surprindă adevărul uman în cea mai pură și nefabricată stare a sa, decojindu-se de orice surplus și orice exagerare. Prin urmare, Alex Popa (Ion) nu joacă o clipă nebunia care i-a consacrat personajul, păstrând o candoare și o claritate interiorizată, pe alocuri chiar spectaculoasă. Trece peste replici „cu greutate”, aproape șocante, fără a o simți, și astfel dobândește eventual așezarea unui biet lunatic închis nouă ani pe nedrept și înnebunit de o vină pe care, de fapt, nici el nu mai știe că nu o poartă. Micit de tot ceea ce i se întâmplă, resemnat, tragic de naiv și păcălit spre a-și accepta sentința, Alex Popa îl conturează pe Ion în niște norme atât de banal de umane încât devine oricare dintre noi.

Mai dinamic și mai imprevizibil decât clovnul tragic al lui Caragiale se dovedește a fi Bogdan Nechifor (Dragomir), cu o interpretare neașteptată și explozivă, care virează din luciditatea cinicului care și-a pierdut viața lângă o femeie care iubește un om mort de nouă ani, în declicuri de nebunie, dublate de suferință adânc înrădăcinată, care înoată în alcool. Actorul nu pierde timp jucându-și beția sau conturând gros procesul de decadență al personajului – întrucât reușește să conțină totul personajului său pe întreg parcursul reprezentației.

Mihaela Trofimov (Anca) dobândește tenta diabolică de femeie în căutarea unei dreptăți nedrepte, însă se pierde în tema principală, fără nuanțe și fără a da importanță dualității personajului său. O abordează pe Anca drept o femeie dură, întărită de vreme și de o sete nealinată de răzbunare, dar întregul demers pare liniar și schițat superficial. Deși se declară a fi pe o singură coardă, este prezentă pe scenă, își privește partenerii în ochi fără a se lăsa furată de automatisme și, în acest mod, scuză parțial cele câteva momente de stridență și monotonie.

În același timp, Doru Bem (Gheorghe) își susține corect modesta interpretare a unui rol „nesărat”, uitat până și de autorul textului, al cărui unic scop este acela de a marca potențialul de circularitate al operei, adăugând în același timp un martor episodic întregii întâmplări. Gheorghe nu oferă o paritură profundă, însă Doru Bem o duce până la capăt cu o asumare care convinge de caracterul rotund al personajului său. Încă din introducerea sa cu tâlc, intenționat săracă în comparație cu cele ale celorlaltor personaje, se anunță lipsa de complexitate a învățătorului, și totuși, nu este nicidecum un rol jucat de complezență, cu minim de mijloace.

În cadrul Festivalului de teatru pentru adolescenți Excelsior TEEN-FEST, acest spectacol a figurat ca fiind unul optimizat pentru cei cu deficiențe senzoriale, într-o încercare admirabilă de a deschide porțile teatrului pentru o gamă variată de persoane, ajutându-i să parcurgă experiența de public fără câteva din piedici. Inițiativa de includere a acestora printre spectatorii țintă ai unui spectacol a adus, astfel, un nou tip de aplauze – mâini ridicate spre tavan și scuturate drept mulțumire și felicitare mută – ceea ce a fost înduioșător și un bun pas înainte spre universalizarea teatrului.

Astfel, concluzionez o cronică ce nu se vrea mai lungă decât spectacolul în sine, cu generala senzație de neajuns sugerată de acest spectacol: o „prea-concizie” a textului și a manierelor de joc și așteptări neîntâlnite, însă, până la capăt, de rezultat.

Raluca Cîrciumaru

studentă anul II Teatrologie – UNATC „I.L. Caragiale”

Năpasta

de Ion Luca Caragiale

Adaptarea, regia și ilustrația muzicală: Andrei și Andreea Grosu

Scenografia: Vladimir Turturica

Distribuția:

Anca –Mihaela Trofimov

Dragomir – Bogdan Nechifor

Ion – Alex Popa

Gheorghe – Doru Bem