Interviu cu Liviu Romanescu: Cine este el cu adevărat? (de Maria Selevestru)
Fiecare dintre noi își pune la un moment dat în viață întrebarea ,,Cine sunt eu?”. De multe ori la vârsta adolescenței, dar de fapt purtăm cu noi această întrebare fără de răspuns toată viața. Totuși, cu timpul descoperim noi părți pe care nu credeam că le avem în noi și calități, idei uimitoare. Actorii sunt oamenii, din punctul meu de vedere, cei mai legați de acest subiect, fiind nevoiți să-și adapteze personalitățile. Acesta e un scurt interviu pentru a arunca o privire în mintea și sufletul unui actor extraordinar:
Cine ești tu? Și cine ești tu în oglindă cu personajul pe care îl interpretezi în spectacolul MONSTER?
Mă numesc Liviu Romanescu, sunt născut din părinți profesori, joc rolul lui Tom în spectacolul MONSTER. Tom este un viitor tată care nu și-a cunoscut niciodată părinții adevărați, care joacă rolul unui profesor suplinitor pentru un elev „cu probleme la școală.
Ce rol crezi că poate juca teatrul în viața unui adolescent?
Teatrul e un loc al întâlnirilor. Ca adolescent, prin teatru m-am întâlnit cu oameni extrem de frumoși. Ulterior m-am întâlnit cu mine, fapt extrem de frumos, de asemenea.
Când te-ai hotărât să devii actor? Ai știut dintotdeauna că actoria este menirea ta?
Eram în gimnaziu când am avut prima interactiune cu teatrul, prin intermediul trupei din liceu. Mai târziu, la liceu fiind, am decis să merg către actorie. Nu cred că aceasta e menirea mea, dar este unul dintre lucrurile pe care iubesc să le fac.”
Cum ai descrie lumea teatrului în 3 cuvinte?
Ca orice lume.
Crezi că fiecare dintre noi are „ascuns” în sine talentul actoricesc sau doar cei ,,aleși”?
Cred că toți ținem ascuns ce este ales în noi. Depinde doar de noi.
În care dintre personajele pe care le-ai jucat te-ai regăsit cel mai mult?
Fiecare personaj poartă ceva din noi și purtăm ceva din fiecare personaj. Acum, cel mai mult… nu știu. Poate în personajul pe care îl joc în LUNGS. :)”
Ce v-a determinat să studiați în străinătate? Dar să vă întoarceți? Care a fost cea mai mare diferență pe care ați observat-o la întoarcere?
Curiozitatea m-a dus acolo, curiozitatea m-a întors. La întoarcere mi-am dat seama că am fugit în ambele cazuri. Atunci am decis să îmi iau timpul necesar să stau. Din acel moment am și început să văd mai clar unde sunt.
