Anca Maria Colţeanu: „Adolescenții sunt cele mai fragile victime ale timpului lor și din păcate refuză să rămână copii.” (interviu de Lucia Mihai)

Tema festivalului din acest an este „Cine sunt eu?”. Cine sunteţi dumneavoastră?

Anca Maria Colțeanu: În principiu sunt un om definit, ceea ce vă doresc și vouă, și sper din suflet să vă iasă definițiile devreme și distinctiv, chiar dacă vremea definițiilor voastre e destul de tulbure.

Cum s-a născut spectacolul „Trucul lui Patrick” de la Teatrul de Comedie”?

Spectacolul „Trucul lui Patrick” era în planul meu de spectacole despre copii și evoluția lor, a fost un text care m-a interesat de când l-am citit și se înscrie într-o serie de spectacole pe care le am în plan în următoarea perioadă.

Patrick are curajul să înfrunte orice pentru fratele lui. Pentru ce ar trebui să lupte adolescenţii din timpurile noastre?

Patrick are un traseu de inițiere în acest spectacol și da, înfruntă orice, pentru că asta fac eroii. E programul lor existențial. Adolescența e o vârstă dificilă, cred că în acest moment e o gravă fractură de dialog cu oamenii aflați la această vârstă și n-aș vrea să mă hazardez sa-i pun să lupte. I-aș îndemna ca în adolescență să-și construiască visele. Să aspire către țeluri înalte.

Credeţi că mai există astfel de adolescenţi ca Patrick, care luptă pentru orice?

Eu mi-am crescut copilul în ideea acestei teorii pe care am expus-o mai sus: l-am îndemnat în adolescență să citească, să-și proiecteze visele și să-și construiască planuri. Nu știu dacă e bine sau nu. Deocamdată e fericit și se bucură de căutările lui artistice. Patrick e un copil care abia se rupe de gândirea magică a copilăriei, și asta datorită acestei întâmplări a apariției fratelui său. E important traseul personajului. Pe mine acest copil, Patrick, m-a făcut să am încredere în viitor. Lupta are un sens prea fizic pentru demersul lui. El visează. Toată povestea se întâmplă în camera lui, imaginația e aliatul său.

Ce putere are imaginaţia în viaţa adolescenţilor?

Imaginația e cea mai mare forță la orice vârstă, dar, nehrănită corespunzător, cu valori reale, riscă sa te îndemne la risc. Și nu crește. Si ușor, ușor, dispare. Dacă aș vrea să cresc copii la vreo vârsta, asta ar fi vârsta adolescenței, pentru că e cea mai dificilă.

Ce sfat le-aţi da adolescenţilor ca să fie ei înşişi? Cum ar putea găsi răspunsul la întrebarea „Cine sunt eu?”?

În general, adolescenții refuză să se cunoască, vor să fie altcineva, mai spectaculos, mai puternic, mai sexy. Dacă la 14 ani ai gene false nu simți sarea reală a lacrimilor. Au gust de lipici de gene. Dacă unghiile sunt false și lungi te privează de simțul tactil real de care ai nevoie să cunoști lumea într-un mod mult mai personal. Adolescenții sunt cele mai fragile victime ale timpului lor și din păcate refuză să rămână copii. Asta ar fi adevăratul act de eroism: să fie reali!

un interviu de Lucia Mihai,

studentă anul II Teatrologie – UNATC „I.L. Caragiale”