Despre „Limite” și dincolo de ele, cu Mihaela Michailov și Mihaela Rădescu (interviu de Felicia Selevestru)
În seara aceasta am avut plăcerea de a asista la un spectacol ce doar cu numele său te captivează: „Limite”. Însă un spectacol cu un mesaj pe care poți să îl prinzi doar dacă ești acolo, în sală, cu actrița Mihaela Rădescu dând viață tuturor personajelor. Văzusem „trailerul” piesei și deși aveam impresia că mi-am dat seama ce o să se intâmple aproximativ, nu mă așteptasem să primesc emoțiile pe care le-am primit și „morala” care mi-a ramas adânc încriptată în minte. „Limite” este un spectacol scris de dramaturgul Mihaela Michailov care este și profesor la UNATC „I. L. Caragiale” București, și regizat de Radu Apostol în cadrul Centrului Educațional Replika. Este un spectacol cu o idee aleasă nicidecum întamplător, ci în urma unei documentări minuțioase asupra problemelor societății și a sistemului educațional din zilele noastre. Totodată, am avut posibilitatea de a intervieva doi dintre realizatorii piesei: Mihaela Michailov și Mihaela Rădescu care mi-au povestit atât despre câteva dintre alegerile din viața lor, cât și despre ce stă în spatele spectacolului.
Care a fost sursa documentării pentru spectacol?
Noi am făcut o documentare foarte amplă pentru spectacol. Ne-am întâlnit cu foarte mulți profesori, profesoare și învățătoare și cumva am încercat să discutăm puțin despre diferitele aspecte din învățământul românesc actual. De la birocrația covârșitoare, la egalitate, la felul în care în clasele incluzive sunt integrați copiii cu Cerințe Educaționale Speciale. Am abordat multe aspecte în interviuri și am trimis și o serie de mailuri către profesori în care i-am rugat să ne povestească aspecte din experiențele lor. Iată una dintre întrebări: „care a fost o experiența ce v-a marcat extrem de puternic?”. Am primit pe email un răspuns destul de amplu al unei doamne profesoare care vorbea despre această situație foarte problematică în care a fost hărțuită de către tatăl unui băiat. Ăsta a fost nucleul narativ principal și ne-am dorit foarte mult să nu rămână doar un spectacol situațional, ci, pentru că aveam acele interviuri, ne-am gândit să găsim un concept teatral care să reunească și să pună într-o perspectivă mai amplă pe de o parte acest caz, pe de alta toate dificultățile de care se lovesc în special cei care practică în sistemul educațional.
Cum au reacționat profesorii la această documentare?
Au luat-o în serios și chiar am fost primiți cu deschidere. Evident că unii au fost mai sinceri, alții probabil că au ascuns niște lucruri, dar textul oricum nu e unu la unu.
Ați fost vreodată puse într-o situație asemănătoare sau ați fost martore la astfel de situații?
Mihaela Rădescu: Am avut o astfel de situație, nu foarte gravă, dar aș defini-o cu termenul pe care îl ințelegem toți – bullying, în școala generală. Doamna profesoară de chimie mi-a pus întrebarea de ce sunt eu așa brunetă, suspectându-mă, probabil, că aș fi de etnie romă. La vremea aia, eu copil de 13 ani, am simțit-o ca pe un atac. Acum nu m-ar mai deranja, dar la vremea aia așa am perceput-o eu. Se și comporta cu mine diferit, sau cel puțin așa am văzut eu lucrurile.
Cine credeți că sunt mai presați: părinții, profesorii sau copiii?
Cred că împreună. Clar că în momentul acest e cumva și o presiune foarte mare pe profesori pusă din partea părinților venită dintr-o slăbire continuă a autoritații școlii care a fost operată de mai multe canale. Și media are rolul ei în devalorizarea continuă a școlii și sistemele private care încearcă mereu să spună că doar ei pot compensa lipsurile, ceea ce e fals de foarte multe ori și multe alte direcții de subminare a invățământului public. Și aici sunt foarte multe contexte. Poți să spui că nu toți profesorii sunt, în momentul ăsta, pregătiți așa cum te-ai aștepta. Iarăși e de văzut de ce nu sunt pregătiți sau ce se întâmplă. Sunt foarte multe încrengături, dar e clar că părinții nu aveau deloc tipul ăsta de raportare la un profesor. Nu era tipul ăsta de contestare, nu era tipul ăsta de raportare problematică. Desigur, poate era și un tip de frică, dar rolurile erau cumva foarte clar stabilite. Acum, cel puțin în ultimii ani, lucrurile sunt foarte fragile și părinții cred că sunt îndreptățiți să critice foarte mult. În ce măsură sunt sau nu, e contestabil. Desigur, e nevoie de o colaborare între părinte-copil-profesor, dar trebuie respectate toate părțile în justa măsură. Ce ne-a preocupat pe noi cel mai mult a fost să facem un spectacol în care să punem punctul pe multiplele vulnerabilități. Nu să trasăm o singură direcțiune de vină, ci din contra, încercăm să vedem că lucrurile sunt foarte complicate și că „nu poți să ai o educație de calitate, dacă nu investești în partea financiară” cum zice și una dintre profesoare. Pentru că educația ar trebui analizată și explorată din foarte multe perspective care se intersectează. Dacă o iei doar pe o singură direcție, s-ar putea să eșuezi. Întrebarea finală până la urmă e cine are de câștigat din tot acest meci. Din păcate, cei care sunt în continuu și direct vizați, copiii, sunt principalii perdanți.
De ce ați ales să joace o singură actriță toate rolurile?
Împreună cu Radu Apostol, regizorul spectacolului, în momentul în care vorbeam de text, ne-am gândit că ar fi provocator atât din punct de vedere teatral pentru o singură actrița, cât și din punct de vedere conceptual. Să ai o singură prezență care să personalizeze mai multe puncte de vedere astfel încât spectatorii să simtă și un anume raport de distanțare de fiecare dată, tocami pentru că ea are multiple puncte de vedere. De fapt ea devine o personalizare nu neapărat a unor voci singulare, ci a tuturor vocilor școlii.
Dumneavoastră (Mihaela Rădescu) cum vi s-a părut ideea de a juca toate rolurile?
Eu, în calitate de actriță, chiar caut roluri care să mă forțeze să sondez cât mai mult. E un challenge și îmi place.
Ar mai fi lucruri pe care ați vrea să le schimbați sau îmbunătățiți în spectacol la momentul dat?
Nu. Eu cred că ce ne-am propus să facem cu spectacolul ăsta, și anume să aducem o perspectivă a profesorilor, să vedem cum se raportează ei la educație, am reușit. Au fost voci care, după prima reprezentație, ne-au semnalat lipsa prezenței copilului și am discutat dacă ar fi necesară, însă copiii sunt prezenți în spectacol, dar sunt prezenți cumva ca o subvoce a părinților. Ni s-a părut importantă ideea că ei sunt menționați în meciurile adulților, „pentru binele copilului” și am zis să lăsăm meciul între adulți pentru că până la urmă sistemul e trăit direct de copii, dar e generat de către adulți.
De ce ați ales teatrul și nu filmul?
Mihaela Rădescu: La noi oricum școala de actorie este o școală de teatru, iar actorii care joacă în filme sunt absolvenți de școală de teatru. Eu, așa s-a întâmplat, am jucat mai mult teatru.
Mihaela Michailov: Ne și place. E mai viu și suntem mai ca acasă la teatru. Teatrul are această capacitate de a-ți aduce omul viu în fața ta, creând un impact foarte mare.
Dumneavoastră când și cum v-ați dat seama cine sunteți, dacă v-ați dat seama deja?
Mihaela Rădescu: Nu știu să zic cum. Știu că îmi plăcea să citesc cu voce tare și să interpretez personajele așa din capul meu. Așa că m-am dus la un curs de teatru, cum era prin Brașov în anii ‘70, la Școala populară de Arte unde se făcea teatru și unde am avut câțiva profesori foarte calzi care m-au îndrumat corect. Astfel am hotărât că asta vreau să fac. Am dat de 3 ori și am intrat a treia oară, deci a fost clar pentru mine că asta voiam să fac. M-am descoperit, cred că după 30 și ceva de ani. În ultimii 10 ani am aflat mai multe despre mine și cred că în clipa asta știu mai multe despre mine.
Credeți că teatrul poate să ne ajute să descoperim cine suntem?
Una dintre mizele noastre când am început să lucrăm aici la Centrul Educațional Replika, a fost să creăm alte tipuri de spații educaționale în care să vorbim despre probleme actuale, în care să îi facem pe copii să fie mai empatici, să înțeleagă mai bine rolul lor, deci cumva, pe lângă spectacolele pe care le avem aici, avem și foarte multe activități. Deci da, noi credem că prin teatru pot fi activate foarte multe emoții dar și o gândire artistică, un tip de raportare la unele problematici. Teatrul nu este doar un instrument de creație artistică, dar și o posibilitate de a-i dezvolta copilului un mod mai solidar de a fi în lume.
Au fost momente de-a lungul carierei de actriță (Mihaela Rădescu) în care v-ați gândit să lăsați sau să încercați și altceva înafară de teatru?
Au fost diferite contexte. Când ești angajat într-un teatru instituționalizat, nu poți să intri în câte spectacole ți-ai dori. Toți actorii își doresc să joace cât mai mult și divers. Atunci când s-a întamplat să nu fiu distribuită, am fost pionier în teatrul independent. Am dat startul teatrului independent într-un fel, lucru care mă face să fiu mândră de mine, fiind una dintre cele care au pornit povestea teatrului independent.
Cum ați ajuns toți trei (Radu Apostol, Mihaela Rădescu, Mihaela Michailov) să lucrați împreună?
Mihaela Michailov: Eu pe Mihaela (Rădescu) o știam și o super admiram pentru spectacolele de la Green Hours. Am și scris la un moment dat despre un spectacol în care a jucat, după care am lucrat cu o altă regizoare la Teatrul Foarte Mic la spectacolul numit „Interzis sub 18 ani” unde Mihaela juca rolul mamei. Eu cu Radu avem o istorie destul de lungă începând în 2007. El făcea parte din mișcarea dramAcum și cumva am lucrat atunci împreună. De atunci am tot lucrat în diferite etape. După ce am început să lucrăm la spectacolul „Familia Offline” a apărut și ideea asta, susținută în principal de Mihaela Michailov și de Viorel Cojanu, de a găsi un spațiu și de a încerca să structurăm mai puternic mișcarea asta de teatru educațional. Ei doi sunt cei care au tot căutat spații. Ne mai chemau și pe noi din când în când după care au găsit spațiul ăsta și cam așa. Cumva fiecare cu fiecare are câte un istoric și ne-am regrupat la spectacolul „Familia Offline. ”
Cui i-ați recomanda spectacolul „Limite”?
Cred că spectacolul este pentru un public foarte larg, pentru că educația ne privește pe toți, dar probabil că în special ar fi bine să-l vadă părinții și profesorii și poate cei care decid și construiesc politici educaționale.
