Un spectacol de la care pleci un pic mai îndrăgostit de teatru de Raluca Cîrciumaru

 

Seara trecută a plouat peste tot în București, în afară de în sala mare a Teatrului Metropolis, unde s-a jucat celebrul spectacol Romeo și Julieta, în regia lui Victor Ioan Frunză. Modernul din acest Romeo și Julieta reușește, fără să guste măcar puțin din varianta lui Baz Luhrmann (aluzie la Leonardo Dicaprio), să amintească o poveste mai mult decât clasică, mot a mot. Fără să uite muzicalitatea shakespeariană și fără să șteargă dulceața textului – un sonet în cinci acte – Victor Ioan Frunză și-a îmbrăcat protagoniștii în piele și a oferit un aer Grease tragediei. Amestecul de accente jazz-rock completează și finalizează un ansamblu perfect studiat. Totul vine ca o mânușă pe obrazul Julietei, într-o atmosferă adolescentină, astfel încât aproape că m-am mai simțit ușor intimidată că am mers sâmbătă seara la teatru în blugii mei rupți.

Două familii învrăjbite și o intrigă arhicunoscută al cărei rezumat l-au făcut mii de oameni înaintea mea – dar totul se schimbă când iubirea nemărginită a celor doi îndrăgostiți devine o satiră, o exagerare, o vrie copilărească atât de credibilă pentru că Romeo (Carol Ionescu) chiar se topește dintr-un surâs al Julietei și pentru că în tinerii actori chiar arde iluzia frumoasă de dragoste adolescentină. Pe Julieta (Silvana Mihai în distribuția pe care am prins-o eu) o așteptăm să învie pentru a doua oară, deși a avut și ea de spus o poveste diferită, despre o Julietă tomboy din a cărei delicatețe, candoare rămâne doar naturalețea unei fete de treisprezece ani.

Adevărata poveste de dragoste este cea dintre natura umană și tragedia la care… trage. Tinerii lui Shakespeare (și mai cu seamă, tinerii acestui tip de Shakespeare) sunt dramatici, versatili și aerieni, cu un joc scenic imprevizibil și dinamic. Mercutio (Adrian Nicolae) este flegmatic și zeflemitor, într-o interpretare îndrăzneață care sărută femei măritate pe buze și este un simbol al rebeliunii. Doica (Andreea Grămoșteanu) a reușit să fie punctul comic al piesei fără să își piardă sensibilitatea, dragostea pentru tânăra pe care o are în grijă și ferocitatea. Cel care ne-a ghidat prin Verona pe parcursul acțiunii și care i-a ghidat pe R&J spre moartea lor naivă fără să vrea, fratele Lorenzo (George Costin), devine un personaj implicat activ în situația dintre cei doi tineri, actorul săpând în el după vulnerabilitate și credință pură în iubire și iertare. Fiecare nume din lunga distribuție își joacă partitura armonios, punând câte o cărămidă în zidul care face din Romeo și Julieta de la Teatrul Metropolis o interpretare de neratat.

Punerea în scenă, un tablou regizoral meticulos în ciuda lipsei de decor proeminent (de-a dreptul nefolositor când toți actorii sunt poezie și fără recuzită), valorizează fiecare intenție din replici, fiecare gând al tinerilor actori și fluidizează întreg demersul piesei. Aceasta transformă un spectacol care, pentru minți sceptice (iritate, poate, de popularitatea cuplului elisabetan și notorietatea textului), poate deveni anost și lung, într-un spectacol în care nu s-a auzit o șoaptă de public plictisit. În condițiile în care am văzut o clasă întreagă de liceeni trasă de către doamna dirigintă în sală.

Și m-am îndrăgostit de Romeo și am plâns cu părinții lor de tragedia celor doi naivi, și m-am duelat cu Tybalt pentru onoarea răposatului Mercutio, și m-am lăsat purtată în Verona conturată de domnul regizor Victor Ioan Frunză.

Spoiler alert: Romeo și Julieta mor. Nu știu unde altundeva aș fi putut să fiu sâmbătă seara, dar știu unde ar trebui să ajungeți în număr cât mai mare, cu prima ocazie, sâmbetele viitoare. Un sfârșit mai fulgerător al experienței TeenFest, pentru mine personal, nu se putea. Până la anul, ne mai vedem pe la teatru.