Radu Apostol: „mi-am regăsit emoțiile…” Interviu realizat de Younes Yvonne

   

Radu Apostol este unul dintre regizorii care s-au implicat în zona teatrului social evoluând pe acest plan și dezvoltând arta la un alt nivel. Regizorul se ocupă de teatrul educaţional prin ateliere şi spectacole, la care colaborează de cele mai multe ori cu dramaturgul Mihaela Michailov. Printre multele spectacole susținute, „Acasă” de Ludmila Razumovskaia a fost pus în scenă la Teatrul „Ion Creangă“ și are în distribuţie copii ai străzii. Mai târziu, în anul 2015, a deschis alături de mai mulți colegi un loc excepțional: Centrul de Teatru Educaţional Replika, un spaţiu independent.

 

În evoluția dumneavoastră v-ați pus vreodată bariere? Cum ați reușit să treceți de de ele, dacă au existat, să aflați cine sunteți?

Prima „barieră” pe care am perceput-o a fost în momentul când am picat la admitere, la regie. Era concurență mare, eram câte 7 pe un loc. În timpul examenulului mi-am dat seama că se cerea de la mine să fiu un observator al vieții de zi cu zi, ceea ce în școală sau în liceu nu experimentasem deloc. În școală și în liceu, cu mici excepții prilejuite de harul deosebit al unor profesori, contactul meu cu lumea era cumva prin intermediul unor ochelari foarte strâmți cu ”materiile din programă”. Lumea era: Matematică, Română, Limbi Străine, Istorie, Geografie, Biologie, Logică&Filosofie… Mai trist era că ele între ele, aceste materii, nu formau un tot. Dar cu ajutorul mamei și al prietenilor am reușit să înlătur repede această barieră. Am scăpat înrolarea în armată căci m-am înscirs la o facultate privată, plătind, dar doar ca să scap, și m-am angajat (aveam nevoie de bani) magazioner la o sală de sport, ceea ce mi-a oferit timpul necesar să citesc, să încerc să suprapun cumva ”materiile din liceu”, să renunț la ”ochelarii ăia strâmți” și să ajut casa ”cu bani”.

 

Dacă v-ați intoarce în trecut, la momentul când visați la ce se întâmplă acum, ce era diferit în viziunea dumneavoastră?

În afară de stresul dat de faptul că trebuie să faci mai multe lucruri ca să poți să te întreții și să poți face ceea ce îți place, nu este ceva diferit față de ceea ce „visam”.  Dar e o presiune foarte mare pe fiecare dintre noi din cauza vieții care nu e deloc ”ieftină”. Am 3 joburi ca să pot să-mi plătesc toate cele ale vieții de zi cu zi și să pot să fac ceea ce-mi place, în teatru, la Centrul Replika, mai ales. M-a atras regia de teatru în perioada când mama neavând cu cine să ne lase acasă pe mine și pe sora mea, ne lua cu ea la serviciu, la Teatrul de Comedie, unde a lucrat ca secretară și ulterior ca șef de producție. Mi-a plăcut libertatea și lejeritatea pe care le manifestau oamenii în teatru, în timpul repetițiilor. Râdeam la toate bancurile anti-sistem care acolo, pe scenă, în timpul repetițiilor erau aduse la iveală cu o lejeritate incredibilă. Oamenii erau foarte liberi să se exprime, e adevărat numai și numai în interiorul teatrului, cu ușile închise. Dar părea că acele ore petrecute la repetiții mă transportau într-un alt timp, într-un alt loc, în care totul era posibil… Această libertate o experimentăm noi zi de zi, la Centrul Replika, alături de colegii mei, fără de care nimic din ceea ce vedeți nu ar fi posibil: arhitectul Gabi Albu, Viorel Cojanu, Elena Găgeanu, Mihaela Michailov, Silvana Negruțiu, Mihaela Rădescu.

Scopul atelierului „Cine sunt eu ?” este acela de a invita adolescenții către autocunoaștere și atingerea scopurilor, dar totuși, după fiecare curs terminat s-a întâmplat să mai descoperiți ceva despre dumneavoastră lucrând cu oamenii?

Profesorul meu Theodor Cristian Popescu ne spunea că dacă în urma întâlnirii cu alți artiști, din afară sau de aici, sau dacă în urma întâlnirii cu o nouă echipă cu care lucrezi nu se schimbă ceva cu tine, nu-ți reinterpretezi „estetica”, „instrumentele”, nu te reinventezi ca artist, cu siguranță ai o problemă foarte mare!  Mai spunea că este deosebit de trist să experimentezi lucrul cu oameni diferiți, cu artiști diverși, iar tu să rămâi în același „turn de fildeș” super convins că ”tot tu ești mai deștept, mai talentat”. Cred că o experiența artistică te obligă la un proces de reinventare a ta ca artist. Altfel, ar fi ca și cum ai ieși din casă zi de zi cu același rând de haine, abia scos din țiplă, dar mereu același tip.

Pe parcursul atelierului, ați avut vreodată impresia că vă regăsiți într-o anumită persoană sau chiar în mai multe?

Mi-am regăsit temerile în foarte mulți dintre ei. Mi-am regăsit emoțiile. În rest, spre deosebire de mine la vârsta de 14 ani, acești tineri și tinere sunt mult mai liberi, mai relaxați, mai destinși decât eram eu sau erau cei mai mulți dintre colegii mei. A dispărut din privirea lor acel licăr „de complex” pe care sigur noi îl aveam. E complexul despre care scria Mihaela Michailov în piesa „Complexul România”. Acești copii sunt categoric mult mai liberi decât eram noi.

Presupun că ati întâlnit mulți adolescenți cu percepții diferite asupra vieții. Ce anume din ce au spus ei v-a marcat sau care v-a pus pe gânduri?

Uman, m-a marcat foarte tare experiența lucrului cu copiii din spectacolul Acasă, din 2001, de la Teatrul „Ion Creangă”. Pe unul dintre copii, câțiva ani mai târziu, l-am urmărit vorbind cu niște vârstnici de la un centru de zi, persoane adulte fără adăpost. Le spunea că cel mai important este să te iubești pe tine, să-ți placă de tine și atunci ușor-ușor vei reuși să nu te mai lași potopit de greutăți și să te arăți mereu curat, să-ți speli hainele, să te speli pe tine, indiferent cât de crunte sunt situațiile pe care le trăiești. Acest copil (avea vreo 20 de ani pe atunci) le spunea acestor persoane fără adăpost cu mult mai în vârstă că în momentul când nu te mai iubești pe tine, nu mai ai nicio șansă. Cumva, după această experiență alături de Maria Manolescu, am realizat spectacolul Ca pe tine însuți, la Teatrul Foarte Mic (cu Mihaela Rădescu, Mihai Sandu Gruia și Viorel Cojanu).

Care este cea mai bună decizie pe care ați luat-o până acum, dar cea mai grea?

Să-mi trăiesc viața alături de persoana pe care o iubesc. Poate că cea mai grea decizie a fost atunci când m-am separat, m-am rupt de oameni care până la un anumit moment mi-au fost prieteni.

Ce factor ne încurcă drumul spre evoluție, frica sau eșecul? 

„Eșecul e un strașnic profesor!” (ăsta este un vers din spectacolul Familia Fără Zahăr). Profesoara Ludmila Szekelly Anton, alături de care am debutat în pedagogia teatrală, spunea mereu că cel mai important este să-ți spună cineva „ce nu e bine” în ceea ce ai creat, nu „ceea ce e bine” căci asta poți vedea/percepe și tu. Greșeala nu ar trebui stigmatizată. În gândirea laterală, singura care valorizează creativitatea și imaginația, greșeala este un instrument pedagogic extraordinar. Foarte multe descoperiri ale omenirii s-au petrecut din greșeală, dintr-un eșec. Una dintre cele mai bogate experiențe umane pe care le-am trăit a fost când m-am rătăcit pe munte, pe la vârsta de 17 ani, în Munții Baiului, un lanț muntos perfect paralel cu Bucegii. Era incredibil că fiind la circa 1900 m altitudine, vedeam exact cam unde eram față de lanțul muntos vecin (vedeam cota 1400, cota 2000, Cabana Babele, releul de pe Coștila) dar în același timp, se făcuse noapte și nu mai găseam poteca… Ore bune am rătăcit și am căutat soluții. Edward de Bono spunea că nu poți descoperi nimic dacă sapi acolo unde a mai săpat altcineva. Lui îi aparține acest concept de gândire laterală, care valorizează eșecul, greșeala. Frica în schimb este realul nostru dușman. Ne face să nu mai fim noi.

           

 

Ce acțiune recentă v-a determinat să vă amintiți că timpul trece?

Obosesc foarte repede când iau o pantă pieptiș sau când facem câte o montare la Centrul Replika. Am fost de curând în Munții Făgăraș și asemenea cățelușei mele, la circa 5-7 minute, simțeam nevoia să stau. Mi-am rupt tendonul lui Achile, mă ține genunchiul… pare de râs, e cumva de râs, dar timpul trece…

Când vă gândiți la trecut, ce vă lipsește cel mai mult?

Bucuria mamei. Jocurile din fața blocului până seara târziu. Picioarele murdare de praf. Vacanța de vară.

Ce vă speria înainte și acum nu o mai face? 

Incertitudinea că nu sunt unde ar trebui să fiu. Acum nu am neapărat o certitudine, cred că doar proștii au certitudini și nu au dubii. Doar că știu că este loc sub soare pentru toți, că fiecare pasăre pe limba ei piere și că dacă ceea ce faci, faci cu toată ființa ta, onest în primul rând față de tine, temerile nu au cum să te oprească, ele te vor determina doar să te organizezi mai bine.