Găsește luminițele care să îți aprindă întunericul! (cronică de Ana-Maria Preda)

Scriu această cronică ascultând melodia de pe coloana sonoră a spectacolului „Missouri Sky” („The Moon Song” sună chiar bine), în regia Silviei Roman. Am avut plăcerea să îl cunosc pe cel ce a scris această piesă atât de profundă, Victor Morozov, pe vremea când niciuna dintre piesele pe care le-am scris eu nu erau altceva decât niște mâzgăleli pe hârtie. Asta s-a întâmplat în primăvara anului trecut la Concursul „New Drama” organizat de Teatrul EXCELSIOR. Acum înțeleg de ce creația lui a fost premiată. Vizionând acest spectacol, am putut descifra simboluri poate neobservabile la început, m-am identificat cu protagonistul și am rezonat enorm cu povestea.

Întreaga acțiune stă pe temelia conceptului de vis, de imaginație. Totul începe cu jocul de cuvinte scris pe tablă de Sebastian; acesta compune cuvântul „imaginație”. Sub același semn al creativității stă chiar decorul realizat de Ruxandra Manolovici – casa profesoarei de limba română, Ana. Peretele este compus din cărți și ascunde foarte strategic un mini-frigider, un televizor, o ușă și un birou. Printr-un simplu pocnit din degete, cărțile răspund ca și cum ar fi vrăjite. Totuși, profesoara este departe de a-și trăi visurile – cu un soț plecat pe mare, un copil de crescut și o meserie de profesor la liceu, unde nimeni nu e cu adevărat interesat de ceea ce au de spus elevii. Parcă și spțaiul în care locuiește îi trădează frustrările – în timp ce vorbește cu o colegă de serviciu și îl pomenește pe soțul ei plecat, televizorul începe să difuzeze un video cu valurile unei mări, care vuiesc din ce în ce mai tare.

Pe de altă parte, Sebastian este întruchiparea elevului model, care în aparență are viitorul asigurat. Din nou însă, realitatea este alta: nu este acceptat la facultate, iar încrederea în ceea ce iubește să facă scade pe secundă ce trece. Fiind și eu elevă la profil umanist, nu pot spune că am idee ce voi face mai departe. Dar până la urmă, asta e esența existenței umane: să descoperim ce este viața. Visurile, dorințele, idealurile noastre sunt cârma care ne conduce barca pe această mare învolburată. Această stare de luciditate permanentă nu ar putea deveni o stare de rău permanent?este replica-cheie, care m-a trezit. Și ce dacă nu suntem putred de bogați? Nu ar fi mai interesant să urmăm linia orizontului, să alergăm alături de visurile noastre și să vedem unde ne pot duce? Fără idealuri, ne-am măcina viața zi după zi și după un timp, ne-am întreba ce am realizat de fapt. Adevărul este că ne-am afla într-o beznă completă, ca s-o citez pe Ana. Ține de voința fiecăruia dintre noi să ne luminăm propriul întuneric. Avem toate beculețele la îndemână. Hai să le aprindem!

 

Missouri Sky de Victor Morozov
Teatrul EXCELSIOR