Enrico Bonavera: Publicul devine al treilea personaj (interviu de Alexandra Tudor)

Printre repetiții și pregătiri intense pentru deschiderea Festivalului „Teen-Fest”, am reușit să stau de vorbă cu regizorul italian Enrico Bonavera. Pornind de la particularitățile genului comic, el mi-a oferit o perspectivă aprofundată asupra semnificațiilor piesei „Arlecchino și pierdutele iubiri” și mi-a împărtășit din tainele vieții de actor în Commedia dell’arte. Am discutat și despre viziunea sa asupra unei teme atât de largi precum iubirea și cum este ea transpusă în artă de către societatea contemporană.

 

Sunteți și actor, și regizor. În procesul de creație, care sunt principalele surse de inspirație pentru dumneavoastră?

Ar putea dura doi ani să răspund la întrebarea asta. În principal încerc să transmit publicului umanitatea personajelor, chiar dacă vorbim despre un personaj pozitiv sau despre unul  negativ. Arta actorului, arta teatrului este întocmai aceea de a transmite această umanitate, cu bune și cu rele. Eu lucrez mult Commedia dell’arte, și chiar și atunci când doar vorbesc despre ea, cel mai tare mă interesează să îmbin comicul cu firescul și poezia ființei umane. Măștile au o naivitate a lor – ceea ce le transformă într-un element comic. Fiecare personaj are povestea lui, o poveste care ne privește pe fiecare dintre noi, indiferent cărei epoci aparține.

Oamenii consideră că cel mai greu gen teatral de jucat, scris sau montat este comedia. Sunteți de acord?

Da. Dificultatea vine din încercarea de a conjuga, de a aduce pe scenă acest realism și a-l pune împreună cu artificiile comediei. Mai ales pentru că publicul este cel care îl răsplătește imediat pe actor: prin râs și aplauze. Dacă publicul reacționează imediat, atunci comedia funcționează. Publicul devine, în comedie, un al treilea personaj.

Credeți că actorii tind să aibă roluri similare pe parcursul carierei sau există o diversitate mai mare?

În tradiția Commediei dell’arte, actorii erau specializați pe un anumit personaj. Dar în teatrul contemporan această specializare depinde de tipologia companiei/teatrului în care joci, de tipul de teatru care se face acolo. Eu cred că actorul trebuie să își cunoască propriile caracteristici, interioare și exterioare, care țin de personalitatea lui.  În același timp, cred că e important să joace și personaje care nu îi sunt atât de la îndemână. De exemplu, în teatrul italian, un actor ca Dustin Hoffman ar putea juca personaje ca Arlecchino sau roluri mai mici, chiar dacă a jucat mult și teatru, și film. E un actor important. Este esențial pentru un actor să se confrunte cu o multitudine de tipologii de personaje.

Și este greu să iasă din zona de confort oferită de un anumit tip de rol?

Da, este întotdeauna un risc și sigur că este dificil.

Considerați că tema dragostei este suprafolosită în zilele noastre? Cât de dificil este să aduci ceva nou legat de acest subiect, atunci când regizați sau scrieți o piesă?

Dragostea este motorul care conduce universul nostru. Există mai multe niveluri de iubire, dragostea generând atât bucurie, cât și suferință. Deci, într-o anumită măsură, ne aduce dramă și tensiune. Oamenii se raportează ân foarte multe feluri la aceasta. Nu vorbim doar despre iubirea între persoane; mai există și iubirea-pasiune, din care derivă ideea de a poseda. E un termen cu infinite înțelesuri, de la Menandru și până în zilele noastre.

Ar fi posibil să prezentați ideea de iubire simplă, fără complicații într-o manieră interesantă? Sau este haosul mereu necesar pentru a atrage atenția publicului?

Poveștile de dragoste atrag publicul tot timpul pentru că ne regăsim cu toții în ele. Când dragostea nu este împărtășită sau când întâlnim o iubire imposibilă, apare și suferința, drama. Spectatorul este pus într-o situație extraordinară, de a recunoaște conflictele, durerile, suferințele fără, însă, a fi protagonistul acestora. Iată o altă funcție a comediei. După cum spunea Cervantes: „Simplitatea nu e niciodată punctul de plecare”. Menirea mea este de a prezenta lucrurile într-o modalitate simplă, în așa fel încât o poveste complicată să ajungă la public. Commedia dell’arte vorbește tocmai despre astfel de povești de dragoste complicate.

Personajul Arlecchino simbolizează ceva în particular? De ce este el motivul principal pentru haosul creat?

Arlecchino reprezintă naivitatea și spiritul ludic pe care îl avem în interiorul nostru – lucruri pe care nu le pierdem niciodată în timpul vieții. Ca toți copiii, într-un fel sau altul, face lucruri haotice; este creator de haos. Dar, în același timp, are o energie atât de pozitiva încât reușește să iasă mereu din încurcătură. În echilibrul unei familii, venirea unui copil creează întotdeauna haos. Nu mai dormi, nu mai ai timp să mănânci, nu mai ai timp să faci nimic. Și totuși, familia descoperă lucruri pe care nu le cunoștea până atunci. Asta înseamnă Arlecchino.

Nu este destul de ciudat că cele doua concepte de iubire și moarte se pot complementa atât de bine, încât să rezulte într-o comedie pură? Credeți că oamenii ar trebui să găsească profunzime în aceste idei, în timp ce vizionează piesa, sau ar trebui pur și simplu luate ca atare și să se bucure de aspectul comic?

Doar se spune „Să mori din dragoste”. Aici intrăm în psihanaliză. Frica sfârșitului dragostei este frica de moarte. Și comedia este o posibilitate de a scăpa de aceste frici. Răspunsul lui Arlecchino la întrebarea „Ți-e frică de moarte?” este: „Acolo unde e moartea, nu sunt eu, când nu sunt eu, e moartea”. Acesta e sensul comediei și al teatrului. Oamenii trebuie să se bucure de spectacol și atât. Eu, ca regizor, trebuie să atrag, într-un fel sau altul, publicul. Să-l fac să fie interesat, fără să stea să analizeze, ci doar să descopere.

Cu ce ar trebui să rămână spectatorul după ce vizionează „Arlecchino și pierdutele iubiri”? O idee, o emoție, poate o întrebare?

Primul lucru, să aibă dorința de a se reîntoarce. Al doilea, să rămână cu multă energie și bucurie. Chiar și dacă ar vedea o tragedie, să rămână cu bucuria de a fi asistat la ceva important. Și în al treilea rând, să descopere o nouă „cameră” în memoria sa, o emoție. Ca și cum ai bea un vin iar gustul acela te duce cu gândul la ceva din amintirea ta. Totul  este conectat. Dacă îți rămâne acel gust, vei vrea să îl guști din nou. Cu siguranță, dacă spectatorul trece la următorul nivel, atunci descoperă dorința de a analiza piesa, de a face conexiuni legate de viață.

Spectacolul invită publicul să tragă o concluzie sau lasă loc de reflectare?

Tu vorbești de un anumit tip de teatru, cel politic, care îți transmite o idee fixă și atât. Autorul propune o idee, dar este un stimul de a gândi, de a reflecta. Ar trebui să fie un spectacol care cu siguranță te face să te simți fericit, dar te și cutremură, te mișcă, te face să gândești. Depinde despre ce context vorbim, dar Commedia dell’arte nu are în general acest tip de funcție, de a releva o concluzie clară; însă, poate cumva să ajungă acolo. Da, tema este dragostea, dar vorbim și despre confruntarea dintre clasele sociale. În acest caz avem o lume de stăpâni și o lume a servitorilor. Comedia poate să aducă un tip de gând, dacă nu politic, atunci social.

 

 

Interviu realizat de Alexandra Tudor.