Din culisele … Pereții vorbesc de Daria Nicu

Ceva s-a schimbat în mine. Mă uit la pereți și mă inspiră. Cred că acesta este rezultatul implicării în proiectul Pereții vorbesc.

Cu ajutorul dansului contemporan, 16 elevi din trupe de teatru diferite își propun să creeze o imagine a Bucureștiului contemporan. Atenția cade asupra părților negative, asupra adolescenților mult prea încrezători, asupra moravurilor neadecvate susținute de societatea noastră. Este ca un puzzle, fiecare piesă sugerând ceva. Astfel, mai multe planuri sunt înlănțuite: cel a îndrăgostiților, cel al curiosului singur, cel a Bucureștiului.

Din exterior se vede doar un produs minunat, șlefuit până la perfecțiune. Din interior însă realizezi cât de multă muncă necesită, iar întreaga echipă se implică zilnic pentru ca la final, când spectatorii te vor aplauda, să merite înzecit, să ai parte de satisfacția absolută.

Am ales să transform acest articol într-o pagină de jurnal, să îmi aștern pe „foaie” sentimentele și trăirile.

Au mai rămas doar câteva ore până la premieră. Toți sunt destul de agitați, însă eu simt o inexplicabilă liniște interioară. Din culise mă uit pe ascuns la public. Fiecare față îți inspiră altceva, sunt oameni încântați, sunt oameni plictisiți, sunt oameni nerăbdători. Nu am lăsat mimica lor să mă influențeze.

Aud melodia de început. Eram sigură că acela avea să fie momentul în care liniștea pe care o simțeam să va transforma într-un uragan. Dar emoția a dispărut ca prin minune când am ieșit din culise.

Într-un mod bizar ești conectat cu publicul, deși nu îl vezi. Ești concentrat pe a interpreta cât mai bine și fără să îți dai seama tot ce se află în jurul tău își pierde treptat din culoare, din valoare. Rămâi doar tu și trupa ta.

Fiecare monolog – scris de cel care îl interpretează – mă transformă. Devin tânărul singuratic, sufletul pereche pierdut sau omul în căutarea unui destin.

Străzile, cele trei, se completează una pe cealaltă, arătând forfota, haosul Capitalei. Prima este cea mai liniștită, demonstrând calmul dimineților bucureștene. Celelalte sugerează aglomerația, miile de personaje pe care dacă stai să le analizezi le poți găsi. Fiecare are câte o poveste, fiecare a plecat azi dimineață de acasă către ceva: un loc de muncă, aeroport, gară, să se întâlnească cu părinții, la teatru. Toți creăm un tablou, colorăm un oraș. Îl colorăm în Piața Unirii, la Universitate sau chiar la metrou sau într-un apartament.

Pe parcursul acestui moment cultural, am fost un perete care a prins viață prin intermediul dansului contemporan și un copac care a crescut de la sămânță la maturitate. Legătura dintre om și natură nu este un mit, este cât se poate de reală. Fără să ne dăm seama, energia noastră nu provine din interior, dintr-o încăpere cu patru pereți, ci provine din exterior, din verdele unui copac, din zâmbetul unui bebeluș, dintr-un desen de pe o clădire.

Ultima piesă a puzzle-ului Pereții vorbesc se detașează prin schimburile de ritm, prin energia depusă și prin amestecul de mesaje. Mersul în slow-motion semnifică detașarea. Te oprești pe stradă și respiri. Nu mai sunt griji, nu mai sunt oameni răutăcioși. Ești tu. Doar tu.

Ca sa construiești Pereții vorbesc ai nevoie de multe repetiții. Zilnic câte cinci ore. Toți actorii trebuie să se sincronizeze perfect. Haosul este unul regizat, doi dintre ei se lovesc, dar nimic nu e din întâmplare. Faci un pas în plus și o altă poveste este creată. Nu este ușor, dar merită.

Aceasta este experiența mea. Și pereții chiar vorbesc!