„Dacă nu îți convine, poți să te cari!”(cronică de Ana-Maria Preda)

Marți, 02.10.2018

 

Acum aproximativ 40 de minute am ieșit din Sala Studio a Teatrului Odeon. Dintr-o ambiție proprie, am decis să particip la acest spectacol, ca să îmi mai dau mie însămi o șansă și să mă conving că teatrul nu e o pasiune moartă pentru mine.

Iată-mă în fața monitorului la ora 10 seara (oră la care de obicei dorm), ca să povestesc câte ceva despre ceea ce am văzut – o poveste care pentru o oră și jumătate m-a făcut să trăiesc viața de licean prin ochii Lenei, Andrei, Laurei, ai lui Miki, Alex și Bobo. Acești șase adolescenți se confruntă cu numeroase probleme, fie ele sociale sau familiare.

Să începem cu ceea ce m-a impresionat încă de când am intrat în sală – decorul. (n.a. Am mai văzut acest spectacol acum vreo doi ani la Godot Café Teatru într-o punere în scenă complet inedită – tot decorul era compus din table de diferite mărimi pe care erau tot felul de desene realizate cu cretă.) Când am intrat, totul era cam încețoșat din cauza fumului. Pe moment m-am concentrat să îmi găsesc locul fără să produc vreo gafă (mi se întâmpă des). Când în sfârșit m-am așezat pe scaun, am reușit să văd mai bine ce este în jur. Jumătate din scenă era ocupată de o rampă de skateboard, pe care stătea o fată (Andra) și dansa ca în club, de parcă nu o interesa că noi ne tot foim prin sală; ca și cum noi am venit la spectacolul ei și dacă nu ne convine, putem să ne „cărăm” (în spectacol se aude des expresia „Poți să te cari”, deci obișnuiți-vă). Între timp, mai apar vreo doi tipi care se plimbau liniștiți cu rolele prin sală – Bobo și Alex – , o tipă – Lena – care stătea pe niște anvelope și fuma precum colegii mei la 8 dimineața, înainte de ore. O altă fată privea puțin speriată și nu prea ieșea în evidență – Andra. Ultimul, dar nu cel din urmă – Mihai alias Miki – pur și simplu stătea și admira peisajul. Începe spectacolul. Nici tipa de pe rampă nu mai dansează, nici tipii nu mai fac ture de teren cu rolele, iar textul pe care vag mi-l aduceam aminte prinde viață. O activitate „perfect” normală în liceele de cartier, sărutatul pe bani, este și prima secvență care stârnește râsul în sală. Pe scurt, Lena îl vede pe Miki holbându-se la ea, așa că îi spune din start că prețurile au crescut. El nu înțelege despre ce vorbește, iar ea nu știe că el e nou în școală, ceea ce face situația și mai amuzantă. Ea îi prezintă „gama de servicii” pe care le oferă, dar el o refuză hotărât. Inițial, Lena crede că Miki e gay, dar el găsește o scuză și mai bună ca s-o refuze: e dată cu ruj. Ea îi spune că rujul ei are gust bun (mango și zmeură), dar replica lui face toată sala să râdă – „Rujul e făcut din untură de câine”.

Mai în glumă, mai în serios, poveștile de viață ale personajelor sunt cu adevărat dramatice. Trecând peste faptul că Miki e pus să se arunce în pubela de gunoi sau că jurnalul Andrei ajunge în mâinile lui Alex și e citit în fața colegilor (situații des întâlnite în licee din toată lumea), backstory-urile ficăruia dintre acești șase adolescenți descriu probleme reale, cu sentimente și trăiri reale și nu sunt doar fantezii care apar în filme. Câți dintre noi nu s-au confruntat cu lipsa de încredere a Andrei, cu pierderea unei persoane dragi precum i s-a întâmplat lui Bobo, sau chiar cu nevoia arzătoare de a deveni cineva, cu care Miki a crescut încă de mic copil? Cred că am da dovadă de ipocrizie să spunem că sunt probleme mărunte. În acest secol al tehnologiei, ele nu sunt așa ușor de rezolvat, ci dimpotrivă, sunt accentuate.

Nu suntem acceptați în colectiv dacă nu urmăm un anumit tipar, ceea ce poate să ducă la bullying și excludere din grupul social. Nu avem întotdeauna un real sprijin în părinți dacă ei pleacă în străinătate sau dacă impun copiilor să urmeze un anume drum în viață, îngrădindu-le astfel visurile. Acest spectacol nu este doar o poveste puerilă pentru adolecenți, ci este un manifest, un strigăt disperat al tinerilor care cer să fie ascultați. Secvențele în care eroii povestesc anumite momente importante din viețile lor sunt atât de bine integrate în firul situației principale, încât te țin în suspans; exact când povestea atinge punctul culminant, se schimbă complet macazul, iar situația revine în punctul în care rămăsese. Dar nu devine niciodată obositor.

Cred că aș fi în stare să văd spectacolul de încă zece ori și tot aș fi pătrunsă de frumusețea poveștii; și acesta e meritul întregii echipe care pune spectacolul în mișcare, de la actori, regizor, scenograf, până la operatorii de lumini și sunet (care reușesc să amplifice tensiunea situațiilor prin light design și muzică). Ei sunt „maeștrii” care dau viață poveștii și personajelor ilustrate.

Aș putea scrie despre „Avioane de hârtie” încă vreo câteva pagini bune, dar până la urmă ține de capacitatea emotivă a fiecăruia dintre noi să înțeleagă ce vrea povestea să ne transmită. Pentru mine, teatrul are un impact greu de explicat. Deși nu am văzut prea multe spectacole până acum, acele câteva au trezit în mine emoții puternice. De aceea, vă recomand tuturor să mergeți să vedeți acest spectacol. Zburdați cu propriul avion de hârtie peste meleaguri pe care doar vi le-ați imaginat până acum. Și, desigur, nu uitați să visați.

Până data viitoare, a voastră visătoare cu normă întreagă vă salută.

 

Ana-Maria Preda

 

Avioane de hârtie de Elise Wilk
Teatrul Național „Radu Stanca”, Sibiu

REGIA: Eugen Gyemant
SCENOGRAFIA: Sabina și Bianca Veșteman
COREGRAFIA: Adriana Bârză

CU: Alexandra Spătărelu/Alexandra Mihalache, Alexandra Gavrilov/Mădălina Ivașcu, Simona Negrilă/Alis Nină, Radu Carp, Andrei Gîlcescu, Mihai Rădulea/Vlad Rădulea