Cine sunt actorii din Trucul lui Patrick? interviu cu Răzvan Krem Alexe și Emilian Mârnea (de Andreea Popescu)

Cum vă simțiți imediat ce ați coborât de pe scenă? Ce puteți să îmi spuneți despre acum?

Emilian: Transpirați… de obicei transpirați.

Krem: Da, asta e cea mai frumoasă transpirație; transpirația… artistică, cu asta nu am o problemă. După spectacol îmi place să îmi iau colegul sau colegii în brațe și să stau cinci minute cu mine cât timp mă schimb și după aceea să intru în contact cu oamenii. Nu am o problemă să vină lume la cabină să ne felicite, dar după spectacol sunt un pic… între emoții. Prefer să stau puțin liniștit, să mă gândesc la ce s-a întâmplat… e o mică transă, însă, încă mă simt energic după. Nu e ca și cum tai tot și îîîîîhhh! am scăpat… dar rămân într-o ușoară fibrilație.

Emilian: Da, rămâi cu un fel de atenție distributivă foarte amplificată și cu multă energie, pe tot parcursul serii. Sau zilei, în cazul matineelor.

Care este cel mai frumos lucru în a fi actor, din punctul vostru de vedere?

Krem: Pot să îți răspund…

Emilian: … mâine :))

Krem: Pot să-ți zic, uite, ce îmi place la a fi actor în spectacolul ăsta (n.red. – Trucul lui Patrick, regia Anca Maria Colțeanu), că așa, generalizând, sunt foarte multe puncte de vedere. Mie îmi place la spectacolul ăsta, sau a ajuns foarte mult să îmi placă unul din lucruri: când ajung la repetiții, la șnururi, înainte, și fac o „bășcălie” continuă cu Emilian sau, mă rog, el aruncă tot felul de glume mai puțin sau mai mult reușite și eu continui cu alte glume și mai puțin reușite sau nereușite, și e așa… un du-te-vino. Așa s-au născut și poantele alea din spectacol. Și mulțumim Teatrului de Comedie și staff-ului tehnic pentru faptul că ne-au tolerat și au avut răbdare, dat fiind că ei trebuie să își stabilească frazele noastre și să le puncteze, și cum noi nu prea ziceam textul mereu fix la fel sau mai variam momentele…

Ce sfat aveți pentru adulții care uită să fie copii?

Krem: Mama nu a uitat să fie copil. Este cea mai chill persoană. Cred că e un soi de prejudecată asta că fiind adult ai uitat să fi copil. Cred că fiecare adult caută să ajungă din nou în emoția aia tinerească și fresh. Nu cred că renunți vreodată la a fi copil și zici: „gata, sunt adult!” Deci, indiferent câte responsabilități ai, cred că în continuu mereu trebuie să cauți să fii cu zâmbetul pe buze.

Emilian: Ce să le zic eu… Ludicul există în fiecare dintre noi, numai că din cauza grijilor cotidiene, obișnuim să îl ținem ascuns și să-l folosim doar de revelion, de Crăciun, la nunți, la petreceri. El e acolo tot timpul, folosiți-l mai des!

Care dintre personajele pe care le-ați jucat până acum vă este cel mai aproape de suflet, cel mai drag?

Krem: Fratele nenăscut al lui Patrick.

Emilian: Îți dai seama că acum, după ce tocmai am jucat Patrick, nu o să zic Lancelot din „Neguțătorul din Veneția”, voi zice Patrick. Dar îmi sunt dragi absolut toate, pentru că la fiecare am lucrat cu aceeași dăruire și reprezintă o parte din mine.

Krem: Cred că întotdeauna o să fie ultimul proiect sau ultimul rol pe care l-am jucat într-un spectacol, că toate sunt dragi. În toate ai pus ceva din tine sau ai căutat să fii cât mai autentic în rolurile respective, dar de regulă e ultimul proiect, ultimul rol, cel mai nou, cel mai proaspăt lucrat.

Bănuiesc că și la spectacole tot la fel funcționează. Tot cel mai recent este cel mai drag?

Krem: Da, dar dacă am astăzi trei spectacole, să zicem, când se apropie primul spectacol, acela e favoritul meu, după care al doilea, după care e al treilea. Adică nu o să le dăm la o parte. Mereu descoperi. Odată ce ai scos un spectacol… din punctul ăla începe să crească. Repetițiile nu s-au terminat odată cu prima reprezentație. Adică, gata am repetat, am scos spectacolul, îl închidem într-o cutie și ne readucem aminte de el doar când îl jucăm. Tot timpul descoperi noi și noi chestiuni și totdeauna trebuie să le ții aproape.

Emilian: E cel mai drag atunci, pe moment. Mâine îmi va fi drag cel de mâine și tot așa. În rest, nu există „cel mai drag spectacol”, atât timp cât le faci pe toate cu plăcere și cauți să crești de la un spectacol la altul.

Ați avut vreun rol pe care ați visat să îl jucați când ați intrat la facultate?

Emilian: Da, rolul de bun cetățean… Toate rolurile mi se par la fel de ofertante, adică asta mi se pare o prejudecată a actorului care zice „vreau să joc rolul „X” sau „Y”, mi se pare o formă de alint… Fiecare rol, oricât de mic, devine important dacă e jucat cu plăcere și sinceritate.

Krem: Altfel, riști să rămâi cu o încrâncenare tot așteptând rolul ăla la care tot visezi. Apar oportunități de a juca altfel de partituri și altfel de roluri. Dar s-ar putea ca „acel” rol  să nu vină niciodată…

Bănuiesc că amândoi ați avut contact cu mai multe tipuri de artă. Voiam să vă întreb care este cel care vă este cel mai aproape de suflet?

Krem: Nu le practicăm pe toate și poate că nu suntem fani înverșunați ai tuturor artelor, dar uite, actoria înglobează și muzică, dans, și cinematografie, pictură.

Emilian: Îmi e greu să aleg între muzică și teatru. Teatrul, după mine, e cea mai directă formă de exprimare artistică; muzica te învăluie, te ia mai pe ocolite… dar e foarte precisă și, în manifestarea mea artistică, am nevoie de amândouă. Le-am tot îmbinat în trecut și a funcționat de minune. Bine, muzica merge îmbinată cu orice… și acel „orice” va funcționa de minune.

Krem: Și pentru mine tot muzica… adică muzica rap cel puțin, pe care o fac de aproape 15 ani și pe care încă vreau să o fac. Îmi oferă o altă libertate când scriu, când am concerte. E tot legat de scenă, dar e un alt fel de conduită. Uneori mă simt mai liber, în contact direct cu publicul. Când nu e prea mult de lucru în zona actoricească, e în muzică și viceversa.

Cum ați răspunde la întrebarea „Cine sunt eu?”

Krem: În seara asta sunt fratele nenăscut al lui Patrick și asta voi rămâne pe parcursul Teen- Fest.

Emilian: Iar eu, Patrick, cel de 11 ani.

 

Andreea Popescu,

elevă – Liceul Teoretic „Școala Europeană București”