Alina Rotaru: Eu cred, eu vreau, eu pot (interviu de Alexandra Savu)

Alina Rotaru este o tânăra actriță de 30 de ani, originară din Buzău, care a absolvit UNATC, secția Actorie, clasa prof. Valeria Sitaru, promoția 2012. Apoi a urmat masterul coordonat de prof. Gelu Colceag și prof. Tania Filip, promoția 2014. Abia la finalul acestor cinci ani, Alina s-a gândit serios la actorie, reușind pe parcursul facultății să își definească pasiunea adevărată pentru a se expune publicului. Ea a stat într-un fel de „plasă de siguranță” fiindcă nu știa ce se găsește dincolo de cadrul instituțional, însă la final a reușit să se dedice acestei vieți. Alina Rotaru este Nina Zarecinaia în „Pescărușul” de Cehov, regia Andrei Șerban, rol pe care îl iubește și pentru care a muncit intens.

 

Felicitări pentru acest spectacol minunat! Ai putea să ne povesteșți despre colaborarea cu regizorul Andrei Șerban?

 

Andrei Șerban ne-a ajutat, ne-a îndrumat, ne-a dat posibilitatea de a intra într-un univers foarte special. Oamenii pe care îi jucăm sunt niște oameni singuri, dar care locuiesc împreună; în jurul acestei idei am gravitat. Cu toate că locuim cu toții în același loc, suntem însingurați. Am lucrat cu el în profunzime fiindcă el este un regizor care lucrează dincolo de vorbe și dincolo de text, de ce se vede scris. Andrei Șerban speculează tot ce se află între replici, gândind relațiile dintre oameni. Ne-a dat marea șansă de a locui într-un astfel de univers în care oamenii intră cumva și ies total schimbați la final. Și am învățat că aceștia fac totul până la capăt; este all-in. Nu există jumătate de măsură, ci iubesc până la capăt, urăsc până la capăt, plâng până la capăt, mă bucur până la capăt, privesc până la capăt… joacă totul în extreme. Arată mai multe laturi ale unui om.

A lucrat într-un mod foarte susținut; așa cum vedeți spectacolul, așa au fost și repetițiile noastre. Nu am lucrat la foc mocnit, ci cu explozii tot timpul. Am descoperit lucuri noi despre noi, care au venit ca niște certitudini. De exemplu, eu am învățat de la Nina despre ambiție. Am înțeles că este foarte sănătos pentru un om să fie ambițios atâta timp cât știe care este scopul final. Atâta timp cât nu își cunoaște scopul, atunci procesul nu mai contează. Cuvintele ei „Eu cred, eu vreau, eu pot” sunt foarte adevărate: în primul rând, e vorba de credință – felul în care te lansezi, apoi dorința care trebuie simțită la nivel organic și nu doar intelectual și pusul în practică. El m-a învățat că se poate.

A fost greu să aveți repetiții atât de intense?

Cumplit de greu, dar nu o zic într-un sens peiorativ, ci într-unul ultra-constructiv. Nu m-a împiedicat acest greu să caut încontinuu. Nu îmi ieșea întotdeauna la fel, dar nici nu era nevoie. Depinde de timp, de energie, de felul în care te lansezi în spectacol, plaforma pe care intri și felul în care te transformi pe parcursul spectacolului. A fost o rigoare foarte mare fiindcă dacă astăzi ți-a ieșit, trebuie să-ți iasă și mâine. De asta spun că era foarte intrens: nu ne-a lăsat nicio secundă să slăbim elasticul.

Și cum s-au desfășurat repetițiile?

Durau foarte multe ore pe zi, timp de trei săptămâni. Apropo, a reușit să facă acest spectacol cu trei distribuții în trei săptămâni.

Cum ați resimțit duritatea piesei și, în general, a lui Cehov?

Dacă te pui în situația acestor oameni și empatizezi, iar tu eșți un actor vulnerabil, pregătit să fii pe aceeași lungime de undă cu partenerul, este posibil. Plânsul, cel puțin la mine, nu vine niciodată tehnic și nici aici nu e cazul fiindcă altfel nu ar ajunge emoția în sală și s-ar vedea. Nu e ca la joacă, ci e un joc. Pe când la joacă ne distrăm, jocul are reguli stricte. Regulile ar fi să fii prezent și cât poți fi tu de atent la partener.

Cum a fost să îți spui numele pe scenă?

A fost greu, foarte greu, dar în același timp e un greu foarte plăcut. Eu, spre exemplu, când plâng într-o anumită situație, îmi place să fac asta. Știu că sună masochist, dar nu e. Dacă mor pe scenă, atunci mor și o fac până la capăt; e un soi de exteriorizare. Scot ceva ce avem cu țoii, dar norocul nostru e că putem să ne expunem. Noi, actorii, avem cadoul de a ne exterioriza. În final, ajunge să fie un greu necesar, un lucru peste care trebuie să trec, n-am cum să n-o fac.

Personajele sunt mereu prezente pe scenă, chiar și atunci când nu sunt implicate activ în situație…

Da, se află undeva în spatiu, dar nu în spațiul concret de joc. Astfel noi avem această posibilitate de a ne racorda și raporta în permanentă la parteneri. Pe scaune, devenim niște actori care privesc alți actori care joacă niște personaje. Avem posibilitatea de a încasa ce se petrece pe parcurs și atunci când avem noi scenă, să intrăm cu o informație deja știută sau deja văzută. Este un exercițiu foarte bun de atenție și de concentrare a întregii energii fiindcă am simțit asta și tot timpul o simt. Când actorii sunt priviți, se creează un canal de energie sporită care atrage atenția publicului.

Cum a fost să interacționați cu publicului?

Mi s-a părut foarte firesc și foarte ofertant. Să te uiți în ochii oamenilor și să le transmiți anumite idei, ce se întâmplă, ce vrei, ce îți doreșți, ca un fel de confesiune. Publicul e un soi de martor care asistă la ceea ce noi jucăm și, în același timp, noi ne confesăm publicului care nu mai e pasiv, ci devine activ și se creează o legătură puternică. În plus, publicul face parte din spectacol.

Cum ai lucrat cu partenerii din distribuție?

În orice proiect, există perioada de apropiere. Ne-am petrecut diminețile împreună, am petrecut mult timp unii cu alții, și normal că povestim, râdem, ne ajutăm, ne dăm indicații ca într-o echipă – asta se întâmplă în distribuțiile fericite. Există plasa asta de siguranță care te salvează dacă ai cădea în gol, e cineva care să te susțină; ei sunt colegii mei. Ne-am înțeles foarte bine și am creat o atmosferă foarte frumoasă de lucru. Dincolo de lucrul practic, în pauzele de masă, discutam cum să îmbunătățim, ce sugestii aveam… eram toți în aceeași sâmbătă.

Te atrage acest gen de dramaturgie?

Mereu mi-am dorit să joc piese ale marilor noștri scriitori. Cu cât e mai greu, e mult mai ofertant fiindcă ai mai mult de gândit și de analizat, tu cu tine, tu cu ceilalți… Regizorul vine cu o lume pe care ți-o propune și lumea aceea îți oferă o infinitate de posibilități de joc. Îți dai seama cât de valoros e Cehov când vezi „Pescărușul” montat în mai multe stagiuni. Rușii, în general, sunt niște autori uriași care îți pun pe tavă o lume și tu trebuie doar să intri în ea. Normal că mai vreau să am spectacole din acestea, m-a ajutat enorm, am învățat foarte mult și într-un timp scurt. M-a ajutat în viata reală, mi-a sporit dorința de a-mi păstra vie pasiunea. E foarte important pentru un actor să-și păstreze pasiunea, să și-o întrețină… așa cum a făcut acest proiect pentru mine.

 

 

Interviu realizat de Alexandra Savu