Alex Călin… în culise Interviu realizat de Raluca Cîrciumaru.

Povești frumoase și de suflet ne spune Alex Călin, un tânăr actor pe care îl puteți vedea în două spectacole din cadrul Teen Fest 2017, #Emojyplay și Fluturii sunt liberi. Cu o abordare prietenoasă, o atitudine deschisă și voie bună, Alex vorbește câte puțin despre spectacolele lui și ceea ce le face să „miște” (în toate felurile), despre demersul lui ca actor, despre artă și despre comunitatea de nevăzători din România.

 

Fluturii sunt liberisau #Emojiplay? Care sunt diferențeledintre teatrulrealist și cel de mișcare?

Ambele sunt spectacole foarte dragi și destul de diferite. Asemănarea constă în faptul că ele spun niște povești. Cred că de aceea vin oamenii la teatru, să vadă povești, care într-adevăr pot fi spuse în multe și diverse moduri. Repetițiile au fost foarte diferite la cele două spectacole.

La Fluturii sunt liberi, având un personaj nevăzător, am fost nevoit să aflu ce presupune asta din punct de vedere social, mental, fizic și a trebuit să descopăr cum este el în relație cu mama sa, cu fata de care se îndrăgostește dar și ce părere are despre el, cum este în singurăte, în universul pe care inevitabil a fost nevoit să și-l construiască în spatele deficienței de vedere.

La #Emojiplay provocarea a fost alta. În primul rând să mă apropii de lumea emojiurilor, a prescurtărilor și ticurilor verbale specifice acestei generații, gen. J Dar și să înțeleg și să intru în lumea propusă de curajosul și mereu proaspătul Gigi Căciuleanu. Repetițiile alături de el sunt foarte intense, atunci când construim spectacolul avem o perioadă minunată în care ne provocăm unii pe alții. El dă o mișcare, eu mergând pe ideea lui vin și eu cu o mișcare, apoi mai vine el cu o idee născută din ideea mea și tot așa. Îmi place mult faptul că Gigi dansează foarte teatral și deștept. Adică mereu are „de ce”-ul mișcării și mereu lucrează pe mai multe straturi de înțelegere.

 

Dacă fiecare artă este diferită, ce face ca dansul și teatrul să funcționeze atât de bine pe scenă împreună?

Păi cred ideea cu arta este să-ți transmită ceva, fie că este vorba de o poveste, un punct de vedere, o atitudine, un sentiment. Este evident că provin din aceleași nevoi ale omului de a da și a primi ceva, pe scurt, de a comunica. Pentru mine, cele două arte se completează perfect și sunt doar modalități de a spune părerea mea, a regizorului și autorului despre lumea atât de complexă în care trăim. Îmi place la fel de mult să mă exprim prin teatru și prin dans, prin cuvânt și prin mișcare. Mai important mi se pare să știu de ce și ce comunic.

 

Referitor la spectacolulEmojiplay, te faci și tu vinovat de folosirea de prescurtări și/sau emojiuri?

Evident că folosesc și eu, dar nu chiar atât de des. Mi se pare incredibil cât de mult poate schimba un “smile face” sensul unei propoziții. Și nu mi se pare grav că le folosim. Poate că este un ciclu firesc al limbii, al semnelor. Acum câteva milioane de ani omul folosea semne pe care le desena pe piatră. Poate că ceea ce se întâmplă acum este mersul firesc al evoluției. Sper. Cred că este important, totuși, să fim conștienți de aceste transformări.

Ce i-ai spune unei persoane care vine pentru prima oară la teatru, la un spectacol de-al tău?

Eu am mers să văd spectacole de teatru foarte târziu, dar atunci când am început să o fac, am știut că m-am îndrăgostit iremediabil. Totul s-a întâmplat foarte firesc și mă bucur că a fost așa și nu altfel. Totuși regret că nu am apucat să văd spectacole cu mari artiști, care acum nu mai sunt printre noi. Acum pot să le descopăr “arta”doar din cărți, filme sau puținele spectacole înregistrate. Ideea este că poți să ai parte de o întâlnire care să-ți schimbe radical viața, atunci când te aștepți mai puțin. Așadar, nu ar fi păcat să ratăm astfel de ocazii? Nu țin să vină neapărat la spectacolele mele, sunt multe spectacole faine pe „piață”, dar aș fi mândru și recunoscător dacă„prima dată” ar fi la un spectacol de-al meu.

Uite, de exemplu, am jucat vara trecută O noapte furtunoasă în cadrul unui proiect mai amplu făcut alături de colegii mei de generație, în Racovița, comuna bunicilor mei, de pe lângă Sibiu. A fost primul spectacol de teatru care s-a jucat vreodată în Căminul Cultural de acolo. Câțiva oameni mi-au mărturisit că se bucură foarte mult că am ajuns acolo pentru că ei nu apucaseră până atunci să meargă la teatru. Unii aveau în jur de 50 de ani. Sunt convins că și oameni de peste 80 de ani au văzut în acea seară un spectacol de teatru pentru prima oară în vița lor. Acest gând m-a emoționat și m-am bucurat că am putut să facem acest gest. Energia pe care am primit-o la aplauze a fost de nedescris. Am să port mereu cu mine amintirea acelor clipe.

Pentru cine sau ce ai putea spune că „joci”? Care este motorul tău, sursa ta de inspirație și motivație?

Când am început sălucrez la Fluturii sunt liberi, am vrut să aflu care este situația persoanelor nevăzătoare din România. Am aflat, din păcate, că acești oameni nu au în 2017 manuale după care să învețe matematică, fizică sau muzică. Sau că, atunci când vine vorba de transportul în comun, autoritățile nu se gândesc o clipă la cum ar putea să ofere siguranță persoanelor nevăzătoare și este nevoie ca o asociație de nevăzători să facă rost de sponsorizări ca să monteze niște simple dispozitive, care îi pot ajuta pe acești oameni să se să se descurce la metrou sau pe străzi. Încercând să ajut cum pot, am pornit o campanie de strângere de fonduri pentru Fundația Cartea Călătoare, care își dorește să facă anul acesta 11 manuale în format Braille și Daisy pentru elevii nevăzători. Am lansat această campanie de ziua mea și am participat la primul triatlon din viața mea, în Bistrița, la Via Maria Theresia. Până pe 25 octombrie voi încerca să promovez această cauză, care sper să-și atingă scopul. Acesta este linkul campaniei și vă invit să intrați și să donați: https://www.indiegogo.com/projects/ajuta-elevii-nevazatori-sa-aiba-manuale-books/

Am ținut să povestesc toate acestea pentru că totul a început de la un spectacol de teatru. De fapt, de la un text scris acum zeci de aniundeva în America și totuși iată că a reușit să nască lucruri nu doar în mine, ci și în toți cei care au susținut până acum această campanie, fie donând, fie share-uind sau vorbind despre. Cred că teatrul are această putere și cu pași mărunți, dar siguri și sinceri,cred că poate face lumea mai bună. Așadar, această credință mă motivează, inspiră și îmi dă putere să merg mai departe când uneori pare că este mai greu.

Ce contează cel mai tare pentru tine când este vorba de teatru? Ce face un spectacol să fie viu?

Pentru mine contează să mă întâlnesc cu oameni care iubesc și respectă meseria asta, alături de care să facem lucruri care să conteze pentru noi și care să aibă sens. Într-un fel, mă bucură statutul de actor independent pentru că îmi permite să aleg să lucrez ceea ce îmi place și mă provoacă. Mai departe, lucrurile ar trebui să meargă de la sine, chiar dacă sunt mulți parametrii care pot face un spectacol mai reușit, mai viu, mai “bun”. Important este, repet, ca munca aceea să aibă sens.

Care este spectacolul preferat în care joci?

Nu pot să aleg. Chiar nu pot. Iubesc toate spetacolele din care fac parte.

Care este spectacolul preferat în care nu joci?

Mi-ar fi plăcut să joc înTipografic majuscul de la Odeon, montat de Gianina Cărbunariu, în Familia fără zahăr de la Replika,regizat de Radu Apostol sau în În adâncuri de la Teatrul Maghiar din Cluj, pus în scenă de Yuri kordonsky.

Care a fost viziunea ta despre teatru în liceu, în facultate și apoi ca actor profesionist?

În liceu, deși strigam în gura mare, începând cu clasa a XI-a, că voi da la teatru, nu am făcut-o. Mă atrăgea aerul de boemie din jurul acestei meserii și-mi părea că este locul ideal pentru mine. Adevărul este că habar nu aveam ce însemna sau ce presupunea și poate tocmai de aceea am dat la Politehnică, unde am și intrat și am făcut 5 ani de inginerie, în franceză. Pe parcursul acestor ani mi-a revenit gândul de a da la teatru, am început să tatonez cu teatrul de amatori, apoi am lucrat un an de zile la Palatul Copiilor cu Virgil Constantin, un om care m-a ajutat enorm, a crezut în mine și care m-a introdus în „tainele actoriei”. Apoi, la UNATC am început să aflu cam cu ce se mănâncă de fapt teatrul. Cred, însă, că cel mai bine și mai mult am învățat făcând, atât în teatrul de stat, dar mai ales în cel independent, unde trebuie să faci totul, de la montat decor la promovat spectacolul și jucat efectiv.

A fi sau a nu fi? Aceasta e-ntrebarea (aș fi amintit de Visul unei nopți de vară, dat fiind că joci în spectaco, dar nu am găsit întrebarea retortică potrivită).

A fi!